[Poveste] The Cube

Bună, eu sunt Sparrow împreuna cu prieteni mei Booby și Mario formăm echipa de atac X.
-Ce facem noi?
-Jucam cel mai tare joc virtual numit The Cube. Acest joc, “The Cube” genereaza o lume de marimea unui sat, o echipă formata din 3 oameni sunt trimiși acolo. Jocul e simplu. Ucizi tot ce mișcă.
-The Cube a devenit cel mai popular joc în anul 2057, erau concursuri cu premii de zeci de mii de dolari.
-Noi?
-Noi suntem printre cei mai buni. Jocul nu e accesibil tuturor. Mulți au jucat, mulți au eșuat.
-Cum funcționeaza jocul?
-Jucatorii au pe cap o cască speciala care trimite unde energetice spree creier, care stimulează simțurile, efectele au fost atât de reale încat daca mureai în joc, mureai în realitate. Maestrul Jocului este un Robot cu inteligență artificiala, el conduce, analizează și creează inamici din acest joc.
-Inamicii din joc sunt oameni, aștia sunt cei mai ușori.
-Apoi urmeaza Demonii, Scheleți , Mutanți. Astea sunt chestiile urâte.
-Dar asta a fost mai demult acum suntem în 2112, oamenii de știință au îmbunătățit jocul, acum dacă mori în joc numai mori și în viața reală.
-O dezamagire pentru unii, o bucurie pentru alții.
-O dezamagire? De ce?
-Vezi tu, cu marea criză economică din din 2037 mâncarea a devenit cel mai căutat produs de pe pâmânt, datorită eploatări spațiului și aducerea de materiale străine și necunoscute pe pământ, oamenii au reușit să îmbolnăvască pământul, astfel încât nimic numai creștea, animalele mureau. Din 13 bilioane de oamenii populatia a fost redusă la 16 milioane, acei oameni de subpamant care trăiau in ascunzâtorile lor secrete.
- În 2040 oamenii de sub pământ au inventat mâncarea artificiala și au decis să părăsească pamantul otrăvit, făcând o nava uriașă capabila să transporte toți supraviețuitorii.
-Da, de aici a venit și ideea jocului. Pamantul era pustiu, totul era mort, plantele , animalele, insectele. Nimic nu mai trăia.

Era o zi normală pe stația spațială XR01 destinată pasionaților de jocuri virtuale 30Dimensional.
Eu, Booby și Mario ne îndreptam spre platoul de testare pentru a testa noua versiune din “The Cube”. Era o versiune nouă, trebuia testată de jucătorii profesioniști înainte sa fie dată publicului.
Booby, era un bărbat mai rotofeic cu păr brunet, ochii caprui. Avea o personalitate haioasă în majoritatea timpului, sau mai bine spus atât timp cât era cu burta plină. Mario însă era puțin dur, mustața lui roșie și ochii lui negri erau înspâimântatorii dacă te uitai la el, după vreo 3 minute te obișnuești cu el.
Pășiră-mi țanțoși pe platoul de testare, unde ne-am întâlnit cu Cypher progamatorul jocului și creatorul lui Arhitect, mintea artificială care conducea jocul.
-Ahh, uite că au ajuns. Îmi pare bine să vă cunosc, voi sunteți pe locul unu de ceva vreme în clasament.
-Așa este, și noua ne pare bine să vă cunoaștem.
-Dar după ce terminăm primim mâncare nu? Zise Booby. Mario însă era tăcut, nu zicea nimic. Mai mult mârâia dacă nu-i convenea ceva.
- Vă rog sa-l ignorați pe colegul meu. El e... mai glumeț așa..
- Nu-i nimic, haideți să vă conduc la scaune.
Profesorul ne-a condus la scaune, unde am fost pregătiți sa intrăm în lumea virtuală, dar mai intâi am fost îmbrăcați cu un costustum plin de senzori. Nu știam pentru ce sunt acei senzori, n-am mai vrut sa-l obosesc pe profesor.

Ne-am așezat pe scaune, căștiile au început sa se coboare încet și sa se fixeze pe capetele noastre.
- Să-mi spuneți când sunteți gata, aveți grijă totuși, versiunea nouă poate să conțină mici erori iar costumele sunt făcute pentru...
Nu am auzit ce a vrut să spună despre costume deoarece am fost bruiat de semnalul pe care i l-au dat colegii mei ca să înceapă jocul.
-Bine, Arhitect, da-i drumul!
-Înițializez jocul... Creez lumea... Lumea Creată... Adaug Inamici... Inamici adougați cu succes... creez profilul inamicilor... Atenție!! Anteție! Er..
- Booby! De ce ai făcut asta?
- Nu pot să mă concentrez cu voceea asta de robot enervantă.
- Tu niciodata nu te concetrezi! Și de ce l-ai pus pe mute?! Mi s-a părut mie sau parcă a zis Atenție.
- Bine bine, ho! Stai ca-l pornesc iar.............. Meh, îmi dă eroare. Ah nu contează vom juca fără să știm ce ne va zice robotul ăla tâmpit, mare lucru.
Eram fustrat în acel moment. Mă întrebam cum putea fi așa de netot. Mario însă era liniștit. Nu zicea nimic.
În cele din urmă am întrat in joc, eram în fața unei case. Acum nu puteam auzi când vin inamicii deoarece cineva se jucase cu comenzile jocului fără șă anunțe..
- Grup de 5 persoane normale, se apropie cu viteza normala și par normale, fără arme vin spre noi din nord.
Ah cât de mult îmi plăcea să omor persoane cu luneta.
- Mă ocup eu. Am înaintat spre ei cu încredere , am închis un ochii iar cu celălalt mă uitam prin lunetă. Am tras cinci focuri rapide în timp ce mergeam spre ei. Însă am mișcat ținta așa de rapid în timp ce trageam încât n-am obsercat că nu am doborât pe niciunul. Puteam să jur că le-am dat la fiecare un glonț în cap.
- Ha nimic nu știi sa faci, fugi de acolo. Booby tadiționalul aprinde o dinamită și o aruncă spre ei. Dinamita explodă iar oamenii erau la pământ.
- Vezi așa se face treabă. Booby se apropia de ei. După ce praful s-a ridicat am început să văd mai bine. Carnea lor era de o culoare portocalie-roșiatică , dobândită în urma exploziei.
Brusc unul dintre ei se ridică si îl prinde pe Booby de stomac, frârtecăndu-l. Mațele au început să cadă pe astalt acompaniate de valuri de sânge. Booby scoase un geamât și căzu pe asfalt fără suflare.
- Super asta tre să fie o versiune în care poți muri și arată real. Ce mișto.
Mario se apropia de ei.
- Ce faci?
- Stai liniștit, dăm reset după , vreau să vâd cum e să mori.
În tot acest timp grupul format din cei 5 oameni care îl uciseră pe Booby aveau pe fațo e expresie neutră. Nu erau triști nu erau fericiți, tot timpul aveau acea față rece și fără emoții. Unul dintre ei i-a scos inima lui Mario, acesta căzând într-o baltă de sânge langă Booby.
Brusc am simțit un sentiment de frică și de panică, luato la fugă spre casă. Casa avea o curte iar după curte era o gradina. Era bine atât timp cât nu vedeam chestiile alea de afară.
Părea că sunt singur, am stat gândindu-mă la ce s-a întamplat, până am auzit un zgomot în spatele meu. M-am întors brusc. Iar în spate era o fată cu parul verde, ținând în mână un topor.
Gloanțele nu aveau nici un efect asupra ei. Nu avea rost să mai trag, trebuia să fug, dar unde?
Am văzut apoi că aș putea să mă cațăr pe acoperiș cu puțin efort. Fata aruncă toporul cu repeziciune, eu panicat fiind am reușit să mă feresc la timp, văzând toporul cum prece prin fața mea si implântându-se în peretele din spatele meu. Asta e! Mi-a venit un gând in minte.
Am fugit în spate si am pus piciorul pe toporul împlântat și am început să ma trag pe acoperiș
- De ce vrei să mă ucizi? Lasă-mă! Am spus eu cu frică în timp ce mă urcam și cu senzația că aveam lacrimii în ochii.
- Nu vreau să te ucid. Spuse ea, vreau să te lovesc cu toporul acesta de 100 de ori.
În cele din urmă am reușit să mă urc. Am stat pe acoperiș uitându-mă la ea, eram curios de ce urma să facă. Mă simțeam atât de sigur acum.
Însă sentimentul nu a durat mult, ea începuse să se urce și ea, acoperișul era de 5 metrii pătrați, înalțimea era prea mare, nu aveam unde să sar, dacă făceam asta era șansă să-mi rup gleznele iar apoi să fiu mutilat de cei 5. Suntem creaturi instincuale, vrem să trăim, în acel moment am rămas blocat. fara nici o cale de scapare. Dintr-odata lumea virtuala a inceput să se dezintregreze, auzeam o voceea robotului
- Opresc procesul de joc.
Iar apoi voceea profesolui
- Dumnezeule, trăiește! Medic?! Vreau un medic aici!
Mi-au dat casca jos de pe cap, am deschis ochii. Viziunea imi era încetoșată, îl vedeam pe profesor plin de transpirații, apoi apărură în spatele lui doi oamenii în costume verzi cu măști albe pe față. Ceața era din ce în ce mai deasă, numai deosebeam nimic. Totul se întunecă. Am simtit cum trupul meu este ridicat , apoi asezat pe ceva solid, a inceput sa se miste, am mai deschis ochii o singura data vazand in urma camera plina de sange care se indeparta si niste oameni in costume albe si verzi.

Au trecut zile, poate saptămâni, proabil chiar ani. Nu știu, tot ce imi amintesc era o agitație mare, o cameră plină de sânge și niște doctori care mă transportau cu targa...
Trebuie să fi ajuns într-un spital, un spital de nebuni!!!! Deschid ochii, și aflu că sunt pe un pat, sunt legat cu curele iar în venă am nu știu ce droguri de medicamente. Abia că pot să mai îmi înșir gândurile, medicamentele m-au făcut atât de amețit înât..... închid iarăși ochii.

Îi deschid din nou, cât timp a trecut acum? Ahhh... nu mă pot gândi la nimic! Nu pot nici măcar să mă mișc! Sunt legat..., dar totuși, cineva trebuie să fie pe aici..
- Ajutooorrr! Am strigat eu, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am continuat să strig vreo 10 minute încontinu până când nu mai aveam aer în plămâni, rezultatul era același. Oh, am uitat să vă zic că tot acest timp am fost în întuneric? Da, desigur că am... uitat.
Începu să se audă pași, brusc cineva deschise ușa. Lumina de afară îmi ardea ochii, nu puteam să-i țin deschiși. Auzeam două voci parcă, vorbeau atât de repede încât nu înțelegeam nimic, poate era din cauza medicamentelor. Apoi am simțit o împunsătură de ac pe brațul drept, oamenii care erau cu mine în cameră m-au părăsit, au venit doar să-mi facă o injecție, lăsându-mă iar în întuneric.
Nu trecu mult timp și simțeam cum primesc energie, nu știu ce fel de substanță mi-au băgat în venă dar e extraordinar!
Toate becurile din încăpere s-au aprins, se pare că nu era o încăpere așa de mică cum credeam eu. Observasem încăperea cât era de largă, becurile de la marginea încăperi s-au stins, lăsând-o în întuneric.
Începusem iar să aud sunete, ce se întâmplă? Iar vine cineva? Dar de data această sunetul nu era de pași și părea că cineva târâie după el un obiect din fier pe podea... , sunetele se auzeau din partea întunecată a încăperii. Aveam impresia că sunt nebun. Acum câteva momente, am văzut cu ochii mei. Nu era nimic acolo. De îndată ce s-au stins becurile au început să se audă sunete.
Curelele de care eram legat de pat s-au desfăcut brusc. Am profitat de oportunitate și m-am ridicat apoi am fugit spre centrul camerei. Becurile se stingeau pe rând, iar sunetele din întuneric se auzeau tot mai aproape.
Am rămas în centrul camerei cu un singur bec aprins, transpirat tot și tremurând din cauza fricii.
O vocee rece și flegmatică a ieșit din întuneric și a intrat pe urechiile mele.
- Vreau să te lovesc cu toporul acesta de 100 de ori.
La auzul acestor cuvinte, pupilele au început să mi se dilate. Am început să râd isteric, becul de deasupra mea pâlpâia, dând de stiință că vroia să se stingă.
Becul s-a stins.

Sfârșit.

Frumos... e chiar interesanta... are momente de suspans chiar bune... parca ar fi un film de groaza bine gandit... serios chiar imi place ;)

Frein a scris:Frumos... e chiar interesanta... are momente de suspans chiar bune... parca ar fi un film de groaza bine gandit... serios chiar imi place ;)

Multumesc pentru părerea ta, Frein. ^^